PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL ÎN BASARABIA

În colecţia Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova sunt diverse monografii dedicate patrimoniului cultural, promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor, despre salvgardarea patrimoniului imaterial şi intangibil. Serviciul Moldavistica îşi propune în continuare să prezinte un ciclu de publicaţii cu această tematică importantă.

Ploşniţă, Elena. Protejarea patrimoniului cultural în Basarabia / Elena Ploşniţă. – Chişinău : Cartier, 2003. – 176 p.

Despre autoare:

Elena Ploşniţă s-a născut în 1953 în comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei. A absolvit a facultatea de istorie a Universităţii de Stat a Moldovei, promoţia 1977. În anii 1993-1997 a studiat la doctorat, specialitatea Antropologie culturală, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, România. În 1997 a susţinut teza de doctor la profesorul universitar, dr. Radu Florescu cu o teză de analiză istorico-antropologică a instituţiei muzeale.

În prezent activează în calitate de şef de secţie la Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău.

Publicaţii:

Muzeul basarabean în fluxul istoriei. – Chişinău : Editura Civitas, 1998.

Muzeul Naţional şi publicul vizitator. – Chişinău : Editura Civitas, 1999.

Pagini de muzeografie basarabeană (coautor N. Răileanu). – Chişinău : Editura Universitas, 1999.

Muzeografia basarabeană la sfârşitul mileniului II. – Chişinău : Editura Civitas, 2000.

Publicaţia a cărei este autoarea Elena Ploşniţă, redă ideea de protejare a patrimoniului cultural a fost lansată la răsăritul civilizaţiei umane, căpătând forme diverse de realizare pe parcursul secolelor, în funcţie de evoluţia societăţii.
 Ideea de ocrotire în luptă continuă cu cea de distrugere a câştigat cu greu teren, afirmându-se treptat. La sfârşitul sec. al XIX-lea, după o evoluţie a lentă, acest concept intră în drepturi legitime şi în societatea basarabeană.

Subiectul publicaţiei implică numeroase şi diverse aspecte. Autoarea a optat pentru o privire de fond asupra problemei, urmărind evoluţia ideii de ocrotire a patrimoniului în Basarabia, menţionând realizările şi exemplificându-le cu atitudini pozitive şi negative  care au existat în societate. În lucrare sunt conturate problema ocrotirii patrimoniului cultural în Basarabia în perioada 1812-1994, întregind tabloul epocii remarcând politica de rapt a ţarismului rus pe teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru.

În partea întâi a publicaţiei sunt cercetate comunitatea şi patrimoniu în epoca modernă cu articolele:

Din „filozofia” ocrotirii moştenirii culturale;

Atitudini şi mentalităţi privind soarta patrimoniului cultural al Basarabiei;

Acte, proiecte legislative cu privire la protejarea patrimoniului.

În partea a doua este descrisă activitatea Comisiei monumentelor istorice – factor esenţial al ocrotirii patrimoniului cultural în anii 1919-1944:

Organizarea Comisiei basarabene şi funcţiile ei;

Problema locaşurilor de cult în activitatea comisiunii;

Preocupări pentru soarta cetăţilor de pe Nistru;

Instituţia muzeală – mijloc de tezaurizare a patrimoniului mobil.

O   altă temă importantă abordată de autoare o prezintă disperarea şi exportul colecţiilor de artă, arheologice şi numismatică basarabene. Dramatică în acest sens, este soarta impunătoarelor colecţii ale lui I.C. Suruceanu şi B.I. Ignatovici. În cunoştinţă de cauză, cu incontestabile trimiteri la documentele de arhivă, cercetătoarea chişinăuiană ne relatează despre „îmbogăţirea” muzeului din Hernos (1916) cu operele de sculptură clasică din „fostul muzeu” al lui Suruceanu

The subject of this book in the problem of the protection of the cultural heritage of Basarabia in the 1812-1944 period. The book consists of two parts, entitled the „Society and the Cultural Heritage in the Modern  Epoch” and the „Comission of the Historical Monuments as Essential Factor of the Protection of the Cultural Heritage in 1919-1944”. The aforementioned parts are supplemented by the appendics including various act, documents, photos, drawings and plans representing both the modern epoch and the period between the world wars. The presented documentary and illustrative materials are thought to stimulate further scientific research in thegiven field.

Constantin Ciobanu, dr. în studiul artelor

PREZENTARE DE CARTE - SCRIERI - VOL. I - ION BUZDUGAN

În colecţia Editurii „Ştiinţa” au apărut 2 volume inedite ale autoruluiu Ion Buzduga. Scrieri care configurează canonul ierarhic stabilit pentru literatura interbelică din Basarabia. 

Buzdugan, Ion. Scrieri : []n 2 vol.] / Ion  Buzdugan. - Chişinău : Î.E.P. "Ştiinţa", 2014. - (Colecţia Moştenire).
Vol. 1 : Poezie, publicistică, corespondenţă. - 2014. 548 p.
Vol. 2 : Folclor. Tradiţii populare. traduceri. - 2014. - 560 p.

Ion Buzdugan, poet, publicist, traducător, folclorist, născut la 9 martie, 1889, Brînzenii Vechi, judeţul Bălţi, Moldova, a murit la 29 ianuarie, 1967, Bucureşti, România. Poet, folclorist, publicist. Studii secundare la Bairamcea, judeţul Ismail, studii agricole la Movilău, pedagogice la Cameniţa şi superioare la Moscova. Licenţa în drept la Universitatea din Iaşi.

 Doctor în economie al Universităţii din Cernăuţi, a contribit la fondarea ziarului „Ostaşul moldovean”. A colaborat la publicaţiile: „Cuvînt moldovenesc", ,Bugeacul", „Pagini basarabene”, „Universul literar”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Gîndirea”, „Gînd românesc”, „Zburăorul”, „Viaţa Basarabiei", semnînd şi cu pseudonimele Nică Românaş, I. Cîmpeanu, B. Cogîlnic, I. Dumbrăveanu ş.a.

Volumul de debut: „Cîntece din Basarabia”, vol. I (1921). Urmează culegerile „Miresme din stepă” (1922), „Cîntece din Basarabia”, vol. II, „Ţara mea” (1928), „Păstori de timpuri” (1937). Traduce romanul în versuri „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin şi din creaţia lui S. Esenin, A. Blok, V. Briusov, I. Bunin ş.a. Este unul din membrii fondatori ai Societăţii Scriitorilor Basarabeni, alături de Pan Halippa, N. Costenco, M. Isanos, O. Cruşevan-Florescu, B. Istru, T. Nencev, V. Luţcan ş.a. Versurile lui Buzdugan, consacrate meleagurilor natale, istoriei, tradiţiei şi folclorului, se remarcă prin veridicitate. Balada şi doina, legenda şi cîntecul liric popular au influenţat benefic creaţia lirică a poetului.

Lirica lui I. Buzdugan a fost înalt apreciată de către Nicolae Iorga, iar traducerea lui „Evgheni Oneghin” − de către D. P. Perpessicius, care o consideră „drept trudnică, dar victorioasă operaţie”. Premiul Academiei Române pentru volumul „Păstori de timpuri”, 1937. Sursa citată.

Opere:
„Cîntece din Basarabia. 1916-1921”, Chişinău, 1921;

„Miresme din stepă”, Bucureşti, 1922;

„Cîntece din Basarabia. 1905-1916”, cartea a Ii-a, Craiova, 1928;

„Ţara mea: Poeme. 1918-1928”, Craiova, 1928; „Păstori de timpuri”, Bucureşti 1937;

„Metanii de Luceferi: Poeme”, Bucureşti, 1942.

Traduceri:

M. Gorki, „Fata şi moartea”, Bucureşti, 1962;

A. S. Puşkin, „Evgheni Oneghin”, prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1967.

În primul volum Scrieri sunt adunate poezii originale, care se deschide cu volumul Miresme din stepă (1922) cu diversitate de versuri: În stepă ... (Flori din stepă (p. 65-66), O, stepa mea! (p. 67), Noaptea în stepă (p. 67-68), În Bugeac (66-67); Icoane vechi: La mănăstire (p. 75-78), Vinerea patimilor (p. 79-80), Căsuţa veche (p. 80-81), Mama (p. 81-82); În pribegie (1916-1917): Suflete pe drumuri... (p. 85), La hotară... (p. 88); De sub jug (1912-1918): Leagănul veciei (p. 90-92), La vadul de la Nistru (p. 92); Cetatea Albă (p. 92-93), Doina înstrăinării (p. 93); Cântece păstoreşti: Cântec păstoresc (p. 94-95), Brumarul (p. 95-96), Iarna (p. 96), La ţară: La ţară p. 97), Într-un amurg (97-98), Sub vraja lunii (p. 98), Pe valea Prutului (p. 99-100) etc. 

 

Cetatea Albă

Măreţ şi-nalţă fruntea de turn Cetatea Albă,

Pereţii ca zăpada cu negrele zăbrele:

De când s-a dus Stăpânul s-au tras zăvoare grele,

La porţi si pe cărare crescut-au spini şi nalbă.

            Iar tânara Domniţă – o porumbiţă dalbă –

În haine mohorâte, suspină-n colivie:

Aşteapă Voievodul din bătălii să-i vie,

Şi-i cad mărgăritare din ochi pe scumpa-i salbă...

 În nopţi târzii de veghe, încătuşându-şi dorul,

Din zori în zori Domniţa în taina visu-şi toarce,

Şi în năframa-i albă ea lacrimi multe-şi stoarce,

Văzând că nu mai vine din luptă Domnitrorul...

            Domniţa mea, nu plânge, căci mâni se va întoarce

            Cu oastea lui vitează în ţară Voievodul:

Şi-l va primi cu chiot şi cântece norodul,

Şi n-a-ncăpea-n Cetate – dobânda să-şi descarce...

Cutezător ridică-ţi spre soare fruntea dalbă!

Tar mâini, când va apune în uruit sinistru

O lume de sclavie, – drept stăvilar la Nistru –

Te vei înăţla din vremuri, o tu, Cetate Albă!... (p. 92-93)

TOPONIMIA SATELOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Este o taină să descoperi care sunt originile satului, oraşului tău natal, astăzi ne vine în ajutor mass-media şi alte surse de informare, enciclopediile Localităţile Republicii Moldova, editate de Fundaţia "Draghiştea" în ordine alfabetică prezintă date generale în 11 volume localităţi de la Nord la Sud şi Este spre Vest.

În ziarul Dunărea : Almanah de tineret, istorie şi cultură este prezentat articolul despre oraşul Reni. 

Descrierea bibliografică:  

Pastuh-Cubolteanu,  Vitali.  Taina Toponimicului Reni / Vitali Pastuh-Cubolteanu // Dunărea : Almanah de tineret, istorie şi cultură. - 2014. - august-septembrie. - P. 5.

Mod de citare/Referinţă

PASTUH-CUBOLTEANU, VITALI. Taina Toponimicului Reni. În: Dunărea : Almanah de tineret, istorie şi cultură. - 2014, august-septembrie, p. 5.

Articolul:

Oraşul Reni, precum se ştie, este un oraş moldovenesc, ates­tat documentar la 1548. Dar ca aşezare geto-dacică e foarte ve­chi, are mai mult de două mii de ani. Geto-dacii numeau această aşezare Tamasldava. Cetatea Tamasidava, împreună cu alte fortificaţii ridicate de către romani mai tărziu, precum Valul lui Traian, ale căror rămăşiţe au ajuns până zilele noastre, au slujit romanilor întărituri de apărare în faţa triburlor barbare de dincolo de răul Tiras (Nistru). După cucerirea romană a teritoriilor tracice sud- dunărene, ţărmul moldovean al Mării Negre intre Dunăre de Jos şi Nistru Intrau In provincia Moesla Inferioară (sec. I d.Hr.).

Până la cucerirea romană, acest ţărm a fost stăpânit de triburile tracice, de la care au rămas numeroase vestigii, aparţinând culturii arheologice Hall- statt-ului tracic. Cultura tracică a fost denumită astfel după denumirea oraşului Hallstatt din Austria, unde a fost descoperită pentru prima dată. Cuprinde anii 1000-500 î.d.Hr.

Către sfârşitul secolului al IV î.d.Hr., în spaţiul Dunărea de Jos - Nistru a existat regatul dac al lui Atheas. Acesta, în alianţă cu vecinii sciţi, a stâr­nit război (342-338 î.d.Hr.) împotriva lui Filip al ll-lea, regele Macedoniei. Războiul a fost pierdut de aliaţii daco-sciţi.

In stânga Dunării, în secolele 4-3 (î.d.Hr.) a existat uniunea de triburi geto-dacică a lui Dromihete. El a purtat război cu Lisimah, pe care l-a înfrânt (circa 300 î.d. Hr.)

Litoralul moldovean al Mării Negre intra în componenţa regatul geto-dac al lui Burebista (în anii 70 - 44 î.d.Hr.), care se întindea de la munţii Slovaciei, munţii Hemus, Marea Neagră, Nipru. Capitala - cetatea Helis - se afla în Dobrogea. După moartea lui Burebista, regatul s-a destrămat în formaţiuni mărunte.

Deoarece Apostolului Andrei, când au fost trase la sorţi teritoriile ce urmau a fi creştinate, i-a revenit provincia romană Moesia Inferioară, e foarte verosimil ca acesta să fi umblat şi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi Nistru. Nu înzadar, ruşii, care au anexat acest teritoru la 1812, se fălesc că Apostolul Andrei i-ar fi creştinat şi pe dânşii. Dar, dacă îi creştina, nu mai era nevoie de început creştinarea, la 988 d.Hr., a roşilor (strămoşii ucrainenilor, bieloruşilor şi ruşilor) de către cneazul Vladimir...

Sf. Apostol Andrei a creştinat pe strămoşii românilor, care au şi rămas creştini. începutul creştinării românilor a coincis cu începutul constituirii noastre ca popor distinct. Românii sunt creştini de aproape două mii de ani.

Deci, în toată perioada antică, până în secolul 2 (d.Hr.), aceste pământuri geto-dacie, au fost locuite şi stăpânite de strămoşii românilor. Din secolul 3, toate pământurile strâromânilor devin ţinte de pradă pentru triburile bar­bare din răsărit şi nord. In sec 4 aceste pământuri erau dominate de goţi. In secolul 5, peste Europa năvălesc hunii. Apoi triburile slave, avarii, care atacau Imperiul Roman. Apoi cumanii, apoi tătarii Hoardei de Aur. 0 mie de ani de puhoaie năvălitoare. Torentele de năvălitori sudici treceau Dunărea spre Bizanţ, Europa centrală prin locul cel mai lejer de trecut, mal la nord de delta Dunării în sectorul Renilor - Cartai. Pe aici, peste vreo mie cinci sute de ani vor trece şi armatele ţariste spre Balcani.

In prima jumătate a secolul al XlV-lea, litoralul Mării Negre între Dunărea de Jos şi Nistru intra în statul românesc al Iul Basarab I, domnitorul Munte­niei. Denumirea a dat-o Basarab I.

Domnitorii moldoveni, în sec al XlV-lea au preluat de la munteni stăpânirea Basarabiei istorice, inclusiv a oraşelor Cetatea Albă (actualul Belgorod-Dnestrovsc), Chilia şi Ismail.

De la 1484 până la 1812, o parte din Moldova de Sud, denumită de către

tătari Bugeac, a fost inclusă de turci în paşalâkul turcesc de la Silistra. Aici au fost aşezaţi temporar tătarii nohai, de către Suleiman II (la 1569).

La 1621, turcii au răpit Statului Moldovenec (care era pe ambele maluri ale Prutului) târgul Reni. La 1812, ruşii au răpit toată Moldova de Răsărit până la mare. Ruşii, cărora turcii le-au oferit doar sudul Moldovei - Basarabia istorică, au şmecherit, extinzând denumirea de Basarabia asupra întregii Moldove de Est, până hăt la Hotin. Atunci, ruşii au alungat populaţia tătară din Bugeac şl au strămutat încoace bulgari şi găgăuzi din Bulgaria, francezi, germani, ucraineni.

între 1856 şi 1878 judeţele Bolgrad, Ismail şi Cahul (în care intra şi or.Reni) au reintrat în stăpânirea Moldovei, respectiv României - după Unirea Princi­patelor (1859). Ruşii le-au anexat la 1878. La 1918, toată Moldova de Est s-a reunit cu celelalte pământuri româneşti. In 1940, conform pactului criminal între Hitler şi Stalin, Moldova de Est a fost înglobată în Imperiul Sovietic La constituirea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (1940), Kremli­nul a amputat nordul şi sudul Moldovei de Est şi l-a dăruit RSS Ucrainene. Populaţia germană a fost trimisă în Reich, iar în locul acesteia au fost aduşi ruşi şi ucraineni. De atunci, populaţia ucraineană începe să-i devanseze nu­meric pe români (cu excepţia raionului Reni).

Dominaţia îndelungată a străinilor în sudul Moldovei a inhibat conştiinţa naţională a multor români de aici. Nu se cunosc lucruri elementare din isto­rie şi cultură. Şi băştinaşii, şi veneticii din sud, care văd zilnic peste Dunăre dealurile înalte şi ascuţite ale Podişului Dobrogei, cred că îs munţii Carpaţi. Nu ştiu că vizavi peste Dunăre se întinde provincia istorică Dobrogea. Denu­mirile româneşti ori orientale, în mare majoritate rusificate, încep a dispărea din memoria localnicilor. Da veneticii slavi cred că acele sate sunt ale lor de la facerea lumii.

Nu se ştie ce înseamnă toponimicul Reni. Veneticii slavi vehiculează ideea, cică denumirea provine de la vechiul cuvânt rusesc reny, care înseamnă debarcader. Ei nu-şi dau seama, că pe la 1548, când a fost menţionată locali­tatea, aici încă nu năvăliseră ruşii, încă nu au fost aduşi ucrainenii şi bulga­rii. Românii moldoveni au întemeiat-o, românii moldoveni au.botezat-o. Trebuie căutat un cuvânt românesc.

Eu am găsit cuvântul românesc, care reflectă poziţia geografică concretă a Renilor, legată de prezenţa unui specific al Dunării de lângă această locali­tate. Ceva mal sus de Reni, întâmpinâd rezistenţa de neclintit a stâncilor ma­sivului dobrogean, marele fluviu a fost forţat să-şi schimbe cursul, desriind o buclă. Apoi revine spre cursul său sudic spre mare.

Cuvântul românesc, care a dat nume Renilor este renie. Dicţionarul explicativ românesc explică acest cuvânt astfel: "porţiune joasă şi convexă din meandrul ulnui râu, acoperită de nisipuri şl prundişuri. reprezentând zona de acumulare a aluviunilor" (Mic dicţionar enldopedic. Bucureşti, 1972, p.798). 

Dar ce înseamnă meandru? E o noţiune geografică, explicată astfel de acelaşi dicţionar, la pag. 572: "buclă accentuată a cursului unei ape curgătoare cu albia în pantă lină..." Malul peninsulei - cap, pe care e stuată partea de sus a Renilor, este erodat vizibil de apele Dunării, Iar aluviunile sunt purtate mai la vale, unde şl apăruse satul Renie- Timpul a erodat ultima vocală din toponimic.

Vitali Pastuh-Cubolteanu